Obiectul contbilităţii

             Importanţa definirii obiectului de studiu al unei discipline constă în faptul că se indică în mod precis sfera preocupărilor sale ştiinţifice. Astfel, obiectul contabilităţii răspunde la întrebarea: “ce studiază contabilitatea?” sau “care e materia ce se înregistrează în contabilitate?”. Conceptul de ştiinţă nu se rezumă doar la un anumit obiect, ci presupune şi o metodă de cercetare, un mod de reprezentare, o terminologie proprie. În literatură s-au conturat mai multe opinii referitoare la ceea ce constituie obiectul contabilităţii.

Primele referiri cu privire la obiectul contabilităţii le-a făcut matematicianul italian Luca PACIOLO prin publicarea la Veneţia în anul 1494 a unei lucrări de matematică şi geometrie intitulată „Summa de arithmetica, geometria proportioni et proportionalita”. Această lucrare cuprinde un capitol distinct “Tratat de contabilitate în partidă dublă” în care autorul descrie sistemul contabil practicat în timpurile respective de către comercianţii din Veneţia şi Florenţa, definind contabilitatea astfel:

„tot ceea ce după părerea negustorului îi aparţine pe lume, precum şi toate afacerile mari şi mărunte în ordinea în care au avut loc”.

            O altă treaptă în dezvoltarea contabilităţii este dată de faptul că, obiectul contabilităţii a fost considerat a fi patrimoniul unei entităţi, definit ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi bunurile materiale şi valorile băneşti la care se referă (în diverse lucrări de specialitate din România în definirea obiectului contabilităţii se mai păstrează unele concepte proprii Şcolii Româneşti de Contabilitate, obiectul contabilităţii raportându-se la noţiunea de patrimoniu). 

            În prezent cei mai mulţi specialişti în domeniu consideră obiectul contabilităţii ca fiind reprezentat de conceptele de poziţie financiară şi performanţă financiară a entităţii în defavoarea conceptului de patrimoniu.